SACRIFICIU JERTFA ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Sacrificiu/ Jertfă
Sacrificiul este acţiunea prin care ceva sau cineva este făcut sacru, adică sufletul este despărţit de cel care îl oferă. Poate fi vorba de un bun personal sau de propria viaţă. El se mai desparte şi de întreaga lume rămasă, se desparte de sine şi îi este oferit lui Dumnezeu ca zălog de supunere, de ascultare, de căinţă. Sacrificiul este un simbol ăl renunţării la legăturile pămîntului din dragoste de spirit sau de Dumnezeu. întîlnim în toate tradiţiile simbolul fiicei sau fiului jertfit/e. Singurul sacrificiu autentic este cel al purificării sufletului de orice exaltare, unul dintre simbolurile constante ale acestei purificări fiind animalul nevinovat, berbecul. Cu cît obiectul material este mai preţios, cu atît energia spirituală primită în schimb va fi mai puternică.
In tradiţia populară, motivul apare ca o condiţie a trăinicie!. Motivul jertfei străbate întreaga baladă „Monastirea Argeşului” şi este mitic; explicaţia lui trebuie căutată în credinţa că, pentru a dura o construcţie, ea trebuie să primească viaţă şi suflet. Şi cum „transferul” sufletului nu se poate face decît printr-o moarte violentă, ritualul jertfirii capătă accente dramatice. Prin „zidul părăsit/ Şi neisprăvit” creatorul anonim sugerează că în acest spaţiu care refuză zidirea unui lăcaş, pămîntul va trebui să fie îmbunat cu o jertfă. In drama „Meşterul Manole” de L. Blaga, jertfa rituală devine o tulburătoare dramă umană. Atunci cînd soarta hotărăşte să fle aleasă Mira, meşterul contopeşte cele două iubiri: dragostea de soţie şi dorul de biserică. In virtutea destinului său de Creator, Manole alege sacrificiul şi drama tulburătoare cum n128
a mai fost alta: cîntecu-i e un cîntec de iubire împletit cu un cîntec de moarte. Stareţul Bogumil încuviinţează jertfa, Mira sugerează sacrificarea dragostei lumeşti a lui Manole pentru a obţine iubirea eternă, sacră a îngerilor, aşa cum fac cei ce se călugăresc. Jertfirea Mirei a împlinit creatorul, dar Manole aspiră să desăvîrşească şi omul, iar pentru aceasta „încă o jertfă îi măi aşteaptă”. După ce trage pentru prima dată clopotul cel mare „pentru aceia care cîntareăe clopot n-a avut”, Manole îşi provoacă propria moarte: nu pentru a anula jertfirea soţiei, ci pentru a confirma superioritatea fiinţei creatoare şi pentru a regăsi iubirea.
Motivul este reluat în poezia „Meşterul” de N. Labiş prin fapta meşterului valah Manole - tipul omului din popor mistuit de focul creaţiei, idealul căruia este să creeze ceva unic, prin care să depăşească pe înaintaşi şi să uimească veacurile viitoare. Surparea zidurilor îi aduce mare suferinţă: „Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii/ Inima ta, tot ce-ai avut al tău”.
Balada populară „Constantin Brîn- coveanu” ridică motivul jertfei la proporţii sublime, conferindu-i personajului central o aureolă de martir.
Identificăm motivul şi în legenda „Muma lui Ştefan cel Mare” de D. Bo- lintineanu, în care marna lui Ştefan cel Mare e gata să-şi sacrifice feciorul pentru binele patriei. In momentul de primejdie pentru fiul său, eroina nu-l ascunde, ci-i spune: „Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,/ Apoi tu aice fără biruinţă/ Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă./ Du-te la oştire! pentru ţară mori!/ Şi-ţi va fi mormîntul
coronat cu flori!”.
Motivul este atestat şi în poemul „Luceafărul” de M. Eminescu: Hiperion decide să-şi depăşească condiţia în numele iubirii pe care o vede ca ideal tangibil doar prin credinţă, devotament şi sacrificiu.
Motivul jertfei pentru ţară se conturează într-un important fragment din romanul „Fraţii Jderi”de M. Sadoveanu: „cu mare pieire şi jertfă din partea ră- zăşimii”.
în naraţiunea „Căprioara” de E. Gâr- leanu, ştiind că iedul ar putea fi sfişiat într-o clipă, căprioara umanizată alege sacrificiul: se aruncă în luminişul pădurii atrăgînd fiara flămîndă. Căzută în sînge sub dinţii lupului, mama îşi urmăreşte fiul cu privirea, pînă cînd acesta se mistuie în adîncul codrului; abia atunci, căprioara simte durerea, iar ochii i se împăinjenesc de întunericul nopţii.
Trecut prin sensibilitatea acută a copilului din poezia „Moartea căprioarei” de N. Labiş, motivul devine palpitant şi dureros. Oarecum, sacrificarea căprioarei apare justificată: nu spiritul distructiv porneşte pe tată şi copil la vînătoare: „Dar legea ni-i deşartă şi străină,/ Cînd viaţa-n noi cu greu se mai anină”. Setea de viaţă e mai puternică decît celelalte sentimente omeneşti: „Mănînc şi plîngj Mânînc”.
Motivul jertfirii în numele creaţiei este prezent în poemul „Mistreţul cu colţi de argint” de Şt. Augustin-Doinaş, în care artistul moare răpus de însuşi idolul său creator.
In „Alexandru refuzînd apa” de Şt. Augustin-Doinaş, motivul se materializează prin renunţarea la apa salvatoare
129
adusă de copii: „Cu coiful în mînă, cu apa visată/ El stă neguratic privindu-l abia/ Dar el se întoarce de-odată> şi-apoi/ Comoara din coif le-o dâ înapoi ”
’'' •
Sacrificiul este acţiunea prin care ceva sau cineva este făcut sacru, adică sufletul este despărţit de cel care îl oferă. Poate fi vorba de un bun personal sau de propria viaţă. El se mai desparte şi de întreaga lume rămasă, se desparte de sine şi îi este oferit lui Dumnezeu ca zălog de supunere, de ascultare, de căinţă. Sacrificiul este un simbol ăl renunţării la legăturile pămîntului din dragoste de spirit sau de Dumnezeu. întîlnim în toate tradiţiile simbolul fiicei sau fiului jertfit/e. Singurul sacrificiu autentic este cel al purificării sufletului de orice exaltare, unul dintre simbolurile constante ale acestei purificări fiind animalul nevinovat, berbecul. Cu cît obiectul material este mai preţios, cu atît energia spirituală primită în schimb va fi mai puternică.
In tradiţia populară, motivul apare ca o condiţie a trăinicie!. Motivul jertfei străbate întreaga baladă „Monastirea Argeşului” şi este mitic; explicaţia lui trebuie căutată în credinţa că, pentru a dura o construcţie, ea trebuie să primească viaţă şi suflet. Şi cum „transferul” sufletului nu se poate face decît printr-o moarte violentă, ritualul jertfirii capătă accente dramatice. Prin „zidul părăsit/ Şi neisprăvit” creatorul anonim sugerează că în acest spaţiu care refuză zidirea unui lăcaş, pămîntul va trebui să fie îmbunat cu o jertfă. In drama „Meşterul Manole” de L. Blaga, jertfa rituală devine o tulburătoare dramă umană. Atunci cînd soarta hotărăşte să fle aleasă Mira, meşterul contopeşte cele două iubiri: dragostea de soţie şi dorul de biserică. In virtutea destinului său de Creator, Manole alege sacrificiul şi drama tulburătoare cum n128
a mai fost alta: cîntecu-i e un cîntec de iubire împletit cu un cîntec de moarte. Stareţul Bogumil încuviinţează jertfa, Mira sugerează sacrificarea dragostei lumeşti a lui Manole pentru a obţine iubirea eternă, sacră a îngerilor, aşa cum fac cei ce se călugăresc. Jertfirea Mirei a împlinit creatorul, dar Manole aspiră să desăvîrşească şi omul, iar pentru aceasta „încă o jertfă îi măi aşteaptă”. După ce trage pentru prima dată clopotul cel mare „pentru aceia care cîntareăe clopot n-a avut”, Manole îşi provoacă propria moarte: nu pentru a anula jertfirea soţiei, ci pentru a confirma superioritatea fiinţei creatoare şi pentru a regăsi iubirea.
Motivul este reluat în poezia „Meşterul” de N. Labiş prin fapta meşterului valah Manole - tipul omului din popor mistuit de focul creaţiei, idealul căruia este să creeze ceva unic, prin care să depăşească pe înaintaşi şi să uimească veacurile viitoare. Surparea zidurilor îi aduce mare suferinţă: „Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii/ Inima ta, tot ce-ai avut al tău”.
Balada populară „Constantin Brîn- coveanu” ridică motivul jertfei la proporţii sublime, conferindu-i personajului central o aureolă de martir.
Identificăm motivul şi în legenda „Muma lui Ştefan cel Mare” de D. Bo- lintineanu, în care marna lui Ştefan cel Mare e gata să-şi sacrifice feciorul pentru binele patriei. In momentul de primejdie pentru fiul său, eroina nu-l ascunde, ci-i spune: „Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,/ Apoi tu aice fără biruinţă/ Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă./ Du-te la oştire! pentru ţară mori!/ Şi-ţi va fi mormîntul
coronat cu flori!”.
Motivul este atestat şi în poemul „Luceafărul” de M. Eminescu: Hiperion decide să-şi depăşească condiţia în numele iubirii pe care o vede ca ideal tangibil doar prin credinţă, devotament şi sacrificiu.
Motivul jertfei pentru ţară se conturează într-un important fragment din romanul „Fraţii Jderi”de M. Sadoveanu: „cu mare pieire şi jertfă din partea ră- zăşimii”.
în naraţiunea „Căprioara” de E. Gâr- leanu, ştiind că iedul ar putea fi sfişiat într-o clipă, căprioara umanizată alege sacrificiul: se aruncă în luminişul pădurii atrăgînd fiara flămîndă. Căzută în sînge sub dinţii lupului, mama îşi urmăreşte fiul cu privirea, pînă cînd acesta se mistuie în adîncul codrului; abia atunci, căprioara simte durerea, iar ochii i se împăinjenesc de întunericul nopţii.
Trecut prin sensibilitatea acută a copilului din poezia „Moartea căprioarei” de N. Labiş, motivul devine palpitant şi dureros. Oarecum, sacrificarea căprioarei apare justificată: nu spiritul distructiv porneşte pe tată şi copil la vînătoare: „Dar legea ni-i deşartă şi străină,/ Cînd viaţa-n noi cu greu se mai anină”. Setea de viaţă e mai puternică decît celelalte sentimente omeneşti: „Mănînc şi plîngj Mânînc”.
Motivul jertfirii în numele creaţiei este prezent în poemul „Mistreţul cu colţi de argint” de Şt. Augustin-Doinaş, în care artistul moare răpus de însuşi idolul său creator.
In „Alexandru refuzînd apa” de Şt. Augustin-Doinaş, motivul se materializează prin renunţarea la apa salvatoare
129
adusă de copii: „Cu coiful în mînă, cu apa visată/ El stă neguratic privindu-l abia/ Dar el se întoarce de-odată> şi-apoi/ Comoara din coif le-o dâ înapoi ”
’'' •
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
