PASARE ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Pasăre
Zborul păsărilor este simbol al relaţiilor dintre cer şi pămînt. Nemuritorii iau o înfăţişare de pasări pentru a semnifica uşurinţa, eliberarea de greutatea pămîntească. In aceeaşi perspectivă, pasărea este imaginea sufletului care scapă din trup sau numai a funcţiilor intelectuale. Numeroase păsări albastre slnt zîne nemuritoare, mesagere cereşti. Prezicerea după zborul şi cîntecul păsărilor nu este ea, într-un anume fel, o înţelegere a limbajului păsărilor şi deci a limbajului divin? Uşurinţa păsărilor are însă, un aspect negativ, pentru că sînt instabile, zburătăcind de colo-colo, fără metodă şi fără coerenţă. In China, Haosul este simbolizat printr-o pasăre galbenă şi roşie, ca o minge de foc fără chip, dar înzestrată cu 6 picioare şi 4 aripi, în stare să danseze şi să cînte. Chinezii cred că atunci cînd o pasăre îşi distruge cuibul sînt prevestite tulburări şi dezordini în Imperiu. Textele vedice arată că pasărea este considerată drept un simbol al „prieteniei pe care o au zeii faţă de oameni”. O pasăre se duce pe un munte inaccesibil şi-l dă oamenilor. Tot păsările atacă şerpii. Cuibul păsărilor ascuns în înaltul arborilor este considerat o reprezentare a Paradisului, loc suprem de şedere, unde sufletul nu va avea acces decît în măsura în care, dezbărat de greutăţile
omeneşti, va reuşi să zboare pînă acolo. De aici ideea că sufletul însuşi este o pasăre. Sufletele martirilor vor zbura spre Paradis sub forma unor păsări verzi. Pasărea, în Coran, este şi un simbol al nemuririi sufletului. Sufletul este comparat cu pasărea închisă într-o colivie de lut. pasărea - simbol al sufletului - joacă roiul de intermediar între pămînt şi cer. In unele tradiţii, Dumnezeu era reprezentat, pe vremea în care tot universul era acoperit de ape, sub forma unei păsări aşezate pe o ramură de copac, ale cărui rădăcini se înfig în aer. La începutul „Facerii”, duhul lui Dumnezeu se purta ca o pasăre deasupra apelor primordiale. Iakuţii cred că, la moarte, cei buni urcă spre cer, unde sufletele lor iau forma unor păsări. Sufletele-păsâri se aşază pe crengile Arborelui lumii - imagine mitică. Aceste păsări par să fi simbolizat şi sufletul strămoşilor. Păsările de noapte sînt adesea asociate cu sufletele morţilor care se întorc să se tînguiască noaptea lîngă vechea lor locuinţă. Buriaţii cred că bufniţele vînează sufletele femeilor decedate în timpul naşterii, care se întorc şi-i persecută pe cei vii.
Corbul, pasăre neagră, este simbolul inteligenţei; păunul, verde şi albastru, e simbolul aspiraţiilor amoroase; lebăda albă e simbol al vieţii spirituale; phoenix- ul roşu e simbolul sublimităţii divine şi al nemuririi. Iubirea, de la dragostea trupească la iubirea divină, va fi reprezentată de porumbel. In tradiţiile folclorice, ciocîrliile reprezintă zorii, rîndunelele şi cucii - venirea primăverii, privighetorile - noaptea, iar lebedele - harul poetic.
Motivul e semnificativ pentru opera druţiană. Scriitorul ne îndeamnă: „pâ-
111
struţi pasărea din voi - cu zbor.; cu cîntec, cu pămîntul şi cerul pe aripi”. In piesa „Păsările tinereţii noastre”, păsările (cu- coarele mătuşii Huţa şi ciocîrlia îndrăgită de Pavel Rusu) se identifică cu idealurile celor două generaţii, mesajul căpătind strălucire şi densitate: „In tinereţe toţi vor să zboare, toţi îşi aleg cîte-o pasăre care le este mai dragă. Noi, fiind oameni diferiţi, ne-am ales şi păsări diferite, dar dragostea noastră, la rădăcina ei, e una şi aceeaşi - arătură, semănături, zare”, spune Pavel. Astfel păsările confirmă individualitatea ambelor personaje.
La N. Labiş, în „Momente biografice”, pasărea capătă conotaţia morţii: ”Pasărea cu clonţ de rubin! S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat! Nu mai pot s-ot mingii! M-a strivit! Pasărea cu clonţ de rubin”.
în poezia ^Pasărea” de G. Vieru, motivul simbolizează mama* îndurerată! de pierderea copiilor. Pana înălbită universalizează durerea umană, extinzînd-o la nivelul tuturor regnurilor: „Cînd s-a întors la puii ei cu hrana,! Găsise cuibul gol! Şi amuţit! I-a căutat! Pînă-i albise pana,! Şi-n cioc! Sămînţa a-ncolţit”
Pasărea străină din „Balada morţii” de G. Topîrceanu este sufletul drumeţului străin. Acesta i-a rămas în preajmă, pe-o creangă de stejar. Va fi fost un om adevărat şi bun, de aceea sufletu-i, slobozit din încleştarea materială, s-a întrupat în pasăre sfintă şi neprihănită, care îi veghează odihna veşnică: „Stă şi-aşteap- tă fără glas! Parcă să măsoare! Cum se mută ceas cu ceas,! Umbra după soare.”
In poezia „Decor” de G. Bacovia, pasărea care înlocuieşte cunoscuţii corbi bacovieni este o „pasăre de iarnă în armonie
cu decorul” (G. Bacovia). De zborul ei se leagă singura imagine auditivă a textului („glas amar”), integrată aceleiaşi suferinţe cosmice.
Apariţia unei păsări parcă de pe alt tărîm şi lacrimile unei icoane a Maicii Domnului, în contextul romanului „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă” de M. Sadoveanu, constituie „semne” ale unor nenorociri viitoare.
Zborul păsărilor este simbol al relaţiilor dintre cer şi pămînt. Nemuritorii iau o înfăţişare de pasări pentru a semnifica uşurinţa, eliberarea de greutatea pămîntească. In aceeaşi perspectivă, pasărea este imaginea sufletului care scapă din trup sau numai a funcţiilor intelectuale. Numeroase păsări albastre slnt zîne nemuritoare, mesagere cereşti. Prezicerea după zborul şi cîntecul păsărilor nu este ea, într-un anume fel, o înţelegere a limbajului păsărilor şi deci a limbajului divin? Uşurinţa păsărilor are însă, un aspect negativ, pentru că sînt instabile, zburătăcind de colo-colo, fără metodă şi fără coerenţă. In China, Haosul este simbolizat printr-o pasăre galbenă şi roşie, ca o minge de foc fără chip, dar înzestrată cu 6 picioare şi 4 aripi, în stare să danseze şi să cînte. Chinezii cred că atunci cînd o pasăre îşi distruge cuibul sînt prevestite tulburări şi dezordini în Imperiu. Textele vedice arată că pasărea este considerată drept un simbol al „prieteniei pe care o au zeii faţă de oameni”. O pasăre se duce pe un munte inaccesibil şi-l dă oamenilor. Tot păsările atacă şerpii. Cuibul păsărilor ascuns în înaltul arborilor este considerat o reprezentare a Paradisului, loc suprem de şedere, unde sufletul nu va avea acces decît în măsura în care, dezbărat de greutăţile
omeneşti, va reuşi să zboare pînă acolo. De aici ideea că sufletul însuşi este o pasăre. Sufletele martirilor vor zbura spre Paradis sub forma unor păsări verzi. Pasărea, în Coran, este şi un simbol al nemuririi sufletului. Sufletul este comparat cu pasărea închisă într-o colivie de lut. pasărea - simbol al sufletului - joacă roiul de intermediar între pămînt şi cer. In unele tradiţii, Dumnezeu era reprezentat, pe vremea în care tot universul era acoperit de ape, sub forma unei păsări aşezate pe o ramură de copac, ale cărui rădăcini se înfig în aer. La începutul „Facerii”, duhul lui Dumnezeu se purta ca o pasăre deasupra apelor primordiale. Iakuţii cred că, la moarte, cei buni urcă spre cer, unde sufletele lor iau forma unor păsări. Sufletele-păsâri se aşază pe crengile Arborelui lumii - imagine mitică. Aceste păsări par să fi simbolizat şi sufletul strămoşilor. Păsările de noapte sînt adesea asociate cu sufletele morţilor care se întorc să se tînguiască noaptea lîngă vechea lor locuinţă. Buriaţii cred că bufniţele vînează sufletele femeilor decedate în timpul naşterii, care se întorc şi-i persecută pe cei vii.
Corbul, pasăre neagră, este simbolul inteligenţei; păunul, verde şi albastru, e simbolul aspiraţiilor amoroase; lebăda albă e simbol al vieţii spirituale; phoenix- ul roşu e simbolul sublimităţii divine şi al nemuririi. Iubirea, de la dragostea trupească la iubirea divină, va fi reprezentată de porumbel. In tradiţiile folclorice, ciocîrliile reprezintă zorii, rîndunelele şi cucii - venirea primăverii, privighetorile - noaptea, iar lebedele - harul poetic.
Motivul e semnificativ pentru opera druţiană. Scriitorul ne îndeamnă: „pâ-
111
struţi pasărea din voi - cu zbor.; cu cîntec, cu pămîntul şi cerul pe aripi”. In piesa „Păsările tinereţii noastre”, păsările (cu- coarele mătuşii Huţa şi ciocîrlia îndrăgită de Pavel Rusu) se identifică cu idealurile celor două generaţii, mesajul căpătind strălucire şi densitate: „In tinereţe toţi vor să zboare, toţi îşi aleg cîte-o pasăre care le este mai dragă. Noi, fiind oameni diferiţi, ne-am ales şi păsări diferite, dar dragostea noastră, la rădăcina ei, e una şi aceeaşi - arătură, semănături, zare”, spune Pavel. Astfel păsările confirmă individualitatea ambelor personaje.
La N. Labiş, în „Momente biografice”, pasărea capătă conotaţia morţii: ”Pasărea cu clonţ de rubin! S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat! Nu mai pot s-ot mingii! M-a strivit! Pasărea cu clonţ de rubin”.
în poezia ^Pasărea” de G. Vieru, motivul simbolizează mama* îndurerată! de pierderea copiilor. Pana înălbită universalizează durerea umană, extinzînd-o la nivelul tuturor regnurilor: „Cînd s-a întors la puii ei cu hrana,! Găsise cuibul gol! Şi amuţit! I-a căutat! Pînă-i albise pana,! Şi-n cioc! Sămînţa a-ncolţit”
Pasărea străină din „Balada morţii” de G. Topîrceanu este sufletul drumeţului străin. Acesta i-a rămas în preajmă, pe-o creangă de stejar. Va fi fost un om adevărat şi bun, de aceea sufletu-i, slobozit din încleştarea materială, s-a întrupat în pasăre sfintă şi neprihănită, care îi veghează odihna veşnică: „Stă şi-aşteap- tă fără glas! Parcă să măsoare! Cum se mută ceas cu ceas,! Umbra după soare.”
In poezia „Decor” de G. Bacovia, pasărea care înlocuieşte cunoscuţii corbi bacovieni este o „pasăre de iarnă în armonie
cu decorul” (G. Bacovia). De zborul ei se leagă singura imagine auditivă a textului („glas amar”), integrată aceleiaşi suferinţe cosmice.
Apariţia unei păsări parcă de pe alt tărîm şi lacrimile unei icoane a Maicii Domnului, în contextul romanului „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă” de M. Sadoveanu, constituie „semne” ale unor nenorociri viitoare.
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
