MARE ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Mare
Simbol al dinamicii vieţii. Totul se iveşte din mare şi totul se întoarce în ea: loc al zămislirilor, al transformărilor şi al renaşterilor. Apă în mişcare, marea simbolizează o situaţie a incertitudinii, a îndoielii, a nehotărîrii, situaţie care se poate încheia bine sau rău. Marea este deopotrivă o imagine a vieţii şi a morţii. Vechii greci şi romani ofereau mării cai şi tauri sacrificaţi, animale ce simbolizau, ele însele, fecunditatea. Marea se bucură de însuşirea divină de a da şi de a lua viaţa. Vizionarul Apocalipsei cîntă lumea cea nouă, în care marea nu va mai exista. Marea, datorită întinderii ei aparent nemărginite, este imaginea nedeterminării principale. Dar atunci cînd este agitată, marea este întinderea nesigură, de a cărei traversare primejdioasă este condiţionată ajungerea la ţărm. In mitologiile egiptene, naşterea pămîntului şi a vieţii era concepută ca o ieşire din ape. Creaţia, chiar şi a zeilor, s-a ivit din apele primordiale.
In „Floare albastră” de M. Emines- cu, „întunecata mare”, ca matrice a universului, constituie termenul prin excelenţă propriu Genezei: „Inzădar rîuri în soare/ Grămădeşti-n a ta gîndiret Şi cîmpiile asirej Şi întunecata mare”, Marea din elegia eminesciană „Mai am un sungur dor” ne aminteşte de Orfeu, care şi-a aruncat harpa sfârîmată nu în
92
haos, ci în mare - simbol al vitalităţii, mişcării, eternei murmuiri: „Mai am un singur dor/ In liniştea serii/ Sa mă lăsaţi să mor/ La marginea măriiîn poemul „Luceafărul” de M. Eminescu, motivul mării are mai multe semnificaţii: spaţiu infinit care sugerează imposibilitatea iubirii (»Privea în zare cum pe mări/ Răsare şi străluce... ”), metaforă a uitării („Şi s-arunca fulgerător,/ Se cufunda în mare*), apă primordială („Şi apa unde- au fost căzut! In cercuri se roteşte”).
La I. Barbu marea reprezintă un mediu transparent şi opac, palpabil şi inefabil, profetic (luînd înfăţişări nenumărate), deci imprevizibil şi seducător: „Din ceas, dedus adîncul acestei calme cresteJ Intrată prin oglindă în mîntuit azurJ Trăind pe înecarea cirezilor agreste,/ în grupurile apei, în joc secund, mai pur” („Joc secund”). In poezia „Timbru” de acelaşi autor, marea e percepută senzorial ca sunet vast, venit din nesfîrşitele depărtări, cu fluidităţi mătăsoase şi grele de cristale lichide: „Ar trebui un cîntec încăpător, precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”.
în poezia lui G. Vieru „Pădure, verde pădure”, motivul sugerează trecerea pe alte tărîmuri („Şi-a plecat pe mări s- o uite”), iar în textul „Tu” simbolizează cosmosul, universul: „Mă las la fund de mare/ Să văd ce-ai zice tu”.
Marea, la V. Romanciuc, „dezgoleşte creierii pămîntului”, autorul sugerînd astfel ideea că vom putea citi cîndva gîndurile pămîntului după unduirea mării: „Marea -7 Locul în carel creierul pămîntului/ e dezgolitJ Ce te frămîntă, pămîntulej Cănd e furtună pe mare?/ Ce nădejdel în adîncul tău înfloresc/
cînd marea e blîndăj ascultătoare?” („Marea”).
în eseul „Marea Neagră” de G. Meni- uc, motivul se identifică cu fiinţa umană: „...marea se frămîntă, oftează, îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani, se retrage în valuri enigmatice, apoi revine, aruncîndu-se cu muget peste faleză. Se zbuciumă, neogoitâ şi tulburată, ca un titan în plină zămislire”
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
Simbol al dinamicii vieţii. Totul se iveşte din mare şi totul se întoarce în ea: loc al zămislirilor, al transformărilor şi al renaşterilor. Apă în mişcare, marea simbolizează o situaţie a incertitudinii, a îndoielii, a nehotărîrii, situaţie care se poate încheia bine sau rău. Marea este deopotrivă o imagine a vieţii şi a morţii. Vechii greci şi romani ofereau mării cai şi tauri sacrificaţi, animale ce simbolizau, ele însele, fecunditatea. Marea se bucură de însuşirea divină de a da şi de a lua viaţa. Vizionarul Apocalipsei cîntă lumea cea nouă, în care marea nu va mai exista. Marea, datorită întinderii ei aparent nemărginite, este imaginea nedeterminării principale. Dar atunci cînd este agitată, marea este întinderea nesigură, de a cărei traversare primejdioasă este condiţionată ajungerea la ţărm. In mitologiile egiptene, naşterea pămîntului şi a vieţii era concepută ca o ieşire din ape. Creaţia, chiar şi a zeilor, s-a ivit din apele primordiale.
In „Floare albastră” de M. Emines- cu, „întunecata mare”, ca matrice a universului, constituie termenul prin excelenţă propriu Genezei: „Inzădar rîuri în soare/ Grămădeşti-n a ta gîndiret Şi cîmpiile asirej Şi întunecata mare”, Marea din elegia eminesciană „Mai am un sungur dor” ne aminteşte de Orfeu, care şi-a aruncat harpa sfârîmată nu în
92
haos, ci în mare - simbol al vitalităţii, mişcării, eternei murmuiri: „Mai am un singur dor/ In liniştea serii/ Sa mă lăsaţi să mor/ La marginea măriiîn poemul „Luceafărul” de M. Eminescu, motivul mării are mai multe semnificaţii: spaţiu infinit care sugerează imposibilitatea iubirii (»Privea în zare cum pe mări/ Răsare şi străluce... ”), metaforă a uitării („Şi s-arunca fulgerător,/ Se cufunda în mare*), apă primordială („Şi apa unde- au fost căzut! In cercuri se roteşte”).
La I. Barbu marea reprezintă un mediu transparent şi opac, palpabil şi inefabil, profetic (luînd înfăţişări nenumărate), deci imprevizibil şi seducător: „Din ceas, dedus adîncul acestei calme cresteJ Intrată prin oglindă în mîntuit azurJ Trăind pe înecarea cirezilor agreste,/ în grupurile apei, în joc secund, mai pur” („Joc secund”). In poezia „Timbru” de acelaşi autor, marea e percepută senzorial ca sunet vast, venit din nesfîrşitele depărtări, cu fluidităţi mătăsoase şi grele de cristale lichide: „Ar trebui un cîntec încăpător, precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”.
în poezia lui G. Vieru „Pădure, verde pădure”, motivul sugerează trecerea pe alte tărîmuri („Şi-a plecat pe mări s- o uite”), iar în textul „Tu” simbolizează cosmosul, universul: „Mă las la fund de mare/ Să văd ce-ai zice tu”.
Marea, la V. Romanciuc, „dezgoleşte creierii pămîntului”, autorul sugerînd astfel ideea că vom putea citi cîndva gîndurile pămîntului după unduirea mării: „Marea -7 Locul în carel creierul pămîntului/ e dezgolitJ Ce te frămîntă, pămîntulej Cănd e furtună pe mare?/ Ce nădejdel în adîncul tău înfloresc/
cînd marea e blîndăj ascultătoare?” („Marea”).
în eseul „Marea Neagră” de G. Meni- uc, motivul se identifică cu fiinţa umană: „...marea se frămîntă, oftează, îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani, se retrage în valuri enigmatice, apoi revine, aruncîndu-se cu muget peste faleză. Se zbuciumă, neogoitâ şi tulburată, ca un titan în plină zămislire”
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră