FLUIER FLAUT ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Personificare a vieţii pastorale, la origine jumătate animal, jumătate om, Pan este cel care ar fi inventat fluierul cu care i-a desfătat pe zei, nimfe, oameni şi animale. Sunetul fluierului dă naştere unei brize uşoare, unor nori coloraţi şi mai ales unor păsări phoenix ce însoţesc cuplul spre Paradisul Nemuritorilor. Sunetul lui e muzică cerească, vocea îngerilor. Flautul din trestie simbolizează sufletul despărţit de sursa lui divină şi aspirînd să se înapoieze acolo: "Ascultă trestia, atîtea lucruri povesteşte! Ea spune tainele ascunse ale Celui-de-Sus; e palidă la culoare şi goală pe dinăuntru, iar creştetul şi l-a lăsat în voia vîntului cînd repetă: Doamne, Doamne, fără vorbe şi nu într-o limbă anume". în Biblie, fluierul e utilizat atît pentru jelire, cît şi pentru bucurie.
în idila eminesciană “Sara pe deal" motivul sugerează conceptul de armonie: "fluiere murmură-n stînă".
Dacă la Ovidiu, Mercur îl fermeca pe Argus cu fluierele sale, păstorul din nuvela druţiană “Toiagul păstoriei" farmecă o lume în serile lungi de vară, din curtea lui de pe deal: "... avea fluierul cela darul de-a mîngîia, de-a îmbărbăta, de-a face sufletul să se rupă de la pămînt, să zboare, şi sătenii, osîndiţi de-a se tot tî rîi ca rîmele, împreună cu fluierul cela se rupeau şi ei pe-o clipă-două de la pămînt, să mai vadă lumea în jur".
66
Foc
Avînd ca atribute purificarea şi mistuirea, focul exprimă atît emoţia eliberatoare, cît şi patima distructivă. Focul fascinează şi subjugă fiinţa, purifică lumea şi transmite forţa dumnezeiască. Simbol al Spiritului Universal, el întruchipează forţele dezlănţuite, avînd atît origine divină, cît şi demoniacă. Heraclit afirma că focul este substanţa fundamentală a lumii. Semnificaţiile focului sunt nu doar numeroase, ci şi ambiguie. Focurile se găsesc pe pămînt, în rai, în iad şi în purgatoriu; ele aduc viaţă şi moarte, ele pot ucide prin ardere. Focul simbolizează substanţa fundamentală a lumii, adică speranţa, temelia, dar şi dragostea şi gelozia pătimaşă. în sens peiorativ, focul perverteşte, stîrneşte discordia, devine răsuflarea arzîndă a revoltei, tăciunele nestins al pizmei, jarul poftelor trupeşti, explozia ucigătoare a grenadei.
în pastelul "La gura sobei" de V. Alecsandri, motivul capătă semnificaţia unui bun şi înţelegător tovarăş: "Aşezat la gura sobei, iama pe cînd viscoleşte / Privesc focul, bun tovarăş, care vesel pîlpîieşte... ”
Ca artibut al zeilor, focul apare în poemul “Luceafărul" de M. Eminescu. Hiperion îşi defineşte natura eternă astfel: "Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire". în altă operă a poetului, focul e patima fiinţei geniale, mitul păsării renăscute din propria-i cenuşă: "Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări..." Emoţia, în special cea erotică, este pusă cel mai des în legătură cu valenţele simbolice ale focului. în poezia “Sara pe deal" autorul aseamănă focul dragostei cu para focului: "Sufletulmeu arde-n iubire ca para".
în "Scrisoarea III", M. Eminescu depăşeşte sfera politicului, descriind o degenerare a fiinţei umane, un regres ontologic. De aceea singura soluţie i se pare exterminarea: "Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni", motivul luînd semnificaţia purificării apocaliptice.
La Bacovia, focul nu purifică, ci duce, ca şi apa, la dizolvare perpetuă, la o surpare continuă.
în poemul "Noapte de decemvrie" de A. Macedonski, chiar inspiraţia artistului este potenţată de purificarea hipnotică a focului. Scrumul şi flacăra semnifică oscilaţia între disperare şi încredere, între durerea de a trăi într-o lume ostilă şi aspiraţia romantică spre ideal: "Şi focul sub vatră se stinge scrumit / O flacără vie pe coş izbucneşte". Focul care se transformă în scrum sugerează damnarea poetului "trăsnit" "de soartă", asemenea îngerului căzut în lumea profană. Arşiţa "pustiei" pe care o străbate emirul spre "Mekka cerească" este sugerată de acelaşi motiv: "în zarea de flăcări, în zarea de sînge”, "mare aprinsă de soare", “flăcări de soare", "cer roşu", "aeru-n flăcări", "jarulpustiei". întregul univers devine foc, adică iad. El identifică "alba cetate" (Mekka) cu imaginea focului, simbol al mistuirii purificatoare, dar şi al fascinaţiei.
Patima devoratoare a personajului principal din romanul "Ion” de L. Re- breanu, este urmărită prin denotative care evocă imaginea focului.
Motivul este reluat şi de I. Druţă: arde focul-tovarăş în soba lui badea iacob din povestirea "Dor de oameni", "trezindu-i gîndurile şi mînîndu-le peste trei dealuri şi trei văi", arde focul în vatra Ruţei pentru a menţine scînteia neamului. Arde Ciutura. Arde Căpriana.
67
( cnuşa rămasă provoacă amărăciune şi disperare. în context, arderea simbolizează purificarea sufletului. în drama "Păsările tinereţii noastre" de I. Druţă, după moartea lui Pavel Rusu, mătuşa Ruţa trece printr-un moment de slăbiciune: "M-am săturat de vatra ceea şi nu mai fac foc." însă cînd află că Paulina va aduce pe lume un urmaş al neamului, Ruţa îşi revine. Motivul focului este evocat şi în romanul “Povara bunătăţii noastre": în prejma morţii, Onache Cărăbuş stabileşte asociaţia om-foc: .. el mai rămînea să steie pe scăunaş şi numai fruntea îi scăpase jos pe piept, de parcă bătrînul făcea ultima încercare de a pătrunde în miezul acestei minuni— "te aprinzi" dintr-o nimica toată, "topeşti"o lume cu flacăra sufletului tău, dar vine un fluture negru şi "te stinge", şi te duci, şi nu mai eşti".
"Biciul de foc" al lui Ştefan cel Mare din romanul “Fraţii Jderi" de M. Sado- veanu sugerează forţa personajului mitic: "mînaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoşat"
Poemul "Paradis în destrămare" de L. Blaga se deschide cu imaginea îngerului care mai veghează la poarta Paradisului; inutilă veghere, pentru că din spadă nu i-a mai rămas decît un "cotor" "fără flăcări", simbolizînd moartea focului etern.
în idila eminesciană “Sara pe deal" motivul sugerează conceptul de armonie: "fluiere murmură-n stînă".
Dacă la Ovidiu, Mercur îl fermeca pe Argus cu fluierele sale, păstorul din nuvela druţiană “Toiagul păstoriei" farmecă o lume în serile lungi de vară, din curtea lui de pe deal: "... avea fluierul cela darul de-a mîngîia, de-a îmbărbăta, de-a face sufletul să se rupă de la pămînt, să zboare, şi sătenii, osîndiţi de-a se tot tî rîi ca rîmele, împreună cu fluierul cela se rupeau şi ei pe-o clipă-două de la pămînt, să mai vadă lumea în jur".
66
Foc
Avînd ca atribute purificarea şi mistuirea, focul exprimă atît emoţia eliberatoare, cît şi patima distructivă. Focul fascinează şi subjugă fiinţa, purifică lumea şi transmite forţa dumnezeiască. Simbol al Spiritului Universal, el întruchipează forţele dezlănţuite, avînd atît origine divină, cît şi demoniacă. Heraclit afirma că focul este substanţa fundamentală a lumii. Semnificaţiile focului sunt nu doar numeroase, ci şi ambiguie. Focurile se găsesc pe pămînt, în rai, în iad şi în purgatoriu; ele aduc viaţă şi moarte, ele pot ucide prin ardere. Focul simbolizează substanţa fundamentală a lumii, adică speranţa, temelia, dar şi dragostea şi gelozia pătimaşă. în sens peiorativ, focul perverteşte, stîrneşte discordia, devine răsuflarea arzîndă a revoltei, tăciunele nestins al pizmei, jarul poftelor trupeşti, explozia ucigătoare a grenadei.
în pastelul "La gura sobei" de V. Alecsandri, motivul capătă semnificaţia unui bun şi înţelegător tovarăş: "Aşezat la gura sobei, iama pe cînd viscoleşte / Privesc focul, bun tovarăş, care vesel pîlpîieşte... ”
Ca artibut al zeilor, focul apare în poemul “Luceafărul" de M. Eminescu. Hiperion îşi defineşte natura eternă astfel: "Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire". în altă operă a poetului, focul e patima fiinţei geniale, mitul păsării renăscute din propria-i cenuşă: "Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări..." Emoţia, în special cea erotică, este pusă cel mai des în legătură cu valenţele simbolice ale focului. în poezia “Sara pe deal" autorul aseamănă focul dragostei cu para focului: "Sufletulmeu arde-n iubire ca para".
în "Scrisoarea III", M. Eminescu depăşeşte sfera politicului, descriind o degenerare a fiinţei umane, un regres ontologic. De aceea singura soluţie i se pare exterminarea: "Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni", motivul luînd semnificaţia purificării apocaliptice.
La Bacovia, focul nu purifică, ci duce, ca şi apa, la dizolvare perpetuă, la o surpare continuă.
în poemul "Noapte de decemvrie" de A. Macedonski, chiar inspiraţia artistului este potenţată de purificarea hipnotică a focului. Scrumul şi flacăra semnifică oscilaţia între disperare şi încredere, între durerea de a trăi într-o lume ostilă şi aspiraţia romantică spre ideal: "Şi focul sub vatră se stinge scrumit / O flacără vie pe coş izbucneşte". Focul care se transformă în scrum sugerează damnarea poetului "trăsnit" "de soartă", asemenea îngerului căzut în lumea profană. Arşiţa "pustiei" pe care o străbate emirul spre "Mekka cerească" este sugerată de acelaşi motiv: "în zarea de flăcări, în zarea de sînge”, "mare aprinsă de soare", “flăcări de soare", "cer roşu", "aeru-n flăcări", "jarulpustiei". întregul univers devine foc, adică iad. El identifică "alba cetate" (Mekka) cu imaginea focului, simbol al mistuirii purificatoare, dar şi al fascinaţiei.
Patima devoratoare a personajului principal din romanul "Ion” de L. Re- breanu, este urmărită prin denotative care evocă imaginea focului.
Motivul este reluat şi de I. Druţă: arde focul-tovarăş în soba lui badea iacob din povestirea "Dor de oameni", "trezindu-i gîndurile şi mînîndu-le peste trei dealuri şi trei văi", arde focul în vatra Ruţei pentru a menţine scînteia neamului. Arde Ciutura. Arde Căpriana.
67
( cnuşa rămasă provoacă amărăciune şi disperare. în context, arderea simbolizează purificarea sufletului. în drama "Păsările tinereţii noastre" de I. Druţă, după moartea lui Pavel Rusu, mătuşa Ruţa trece printr-un moment de slăbiciune: "M-am săturat de vatra ceea şi nu mai fac foc." însă cînd află că Paulina va aduce pe lume un urmaş al neamului, Ruţa îşi revine. Motivul focului este evocat şi în romanul “Povara bunătăţii noastre": în prejma morţii, Onache Cărăbuş stabileşte asociaţia om-foc: .. el mai rămînea să steie pe scăunaş şi numai fruntea îi scăpase jos pe piept, de parcă bătrînul făcea ultima încercare de a pătrunde în miezul acestei minuni— "te aprinzi" dintr-o nimica toată, "topeşti"o lume cu flacăra sufletului tău, dar vine un fluture negru şi "te stinge", şi te duci, şi nu mai eşti".
"Biciul de foc" al lui Ştefan cel Mare din romanul “Fraţii Jderi" de M. Sado- veanu sugerează forţa personajului mitic: "mînaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoşat"
Poemul "Paradis în destrămare" de L. Blaga se deschide cu imaginea îngerului care mai veghează la poarta Paradisului; inutilă veghere, pentru că din spadă nu i-a mai rămas decît un "cotor" "fără flăcări", simbolizînd moartea focului etern.
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră